Centrul Teritorial de Calcul din Cluj cred ca era o institutie unica in Romania in felul ei. Prin fratele meu Liviu (fie iertat) – care a facut parte din primul lot de cadre recrutat de directorul Vasile Peteanu, eram la curent cu atmosfera din acest centru. La asta a contribuit si faptul ca mergeam destul de des acolo, pentru ca aveam nevoie de xero-copii ale unor articole stiintifice, pe care le gaseam in diferite reviste ce apartineau unor biblioteci universitare. Eu fiind cadru didactic la Facultatea de Medicina Veterinara, puternic angrenat in activitatea de cercetare si publicistica, aveam nevoie frecvent de materiale de documentare. Si Institutul Agronomic de care apartineam avea aparat de copiat, insa erau necesare aprobari speciale si note explicative depuse la rectorat pentru fiecare asemenea demers. Era mai simplu, ca urmare, sa apelez la solutia cu centrul de calcul, care ma costa doar drumul pana acolo.

La echipa initiala (Ioan Muslea, Miky Georgescu, Titi Jeican si Liviu Onet) care a fost trimisa timpuriu dupa angajare pentru o specializare de doua sau trei luni in Franta, treptat s-au adaugat si alte cadre, mai ales tineri, pe masura ce dotarea si sarcinile centrului s-au diversificat. Caracteristica esentiala a celei mai mari parti din colectivul centrului, cred ca era calitatea intelectuala deosebita. Cu mintea “brici” si un spirit al umorului rar intalnit la un procent atat de ridicat dintre ei, mai ales in cazul celor din compartimentul de cercetare, atmosfera mi se parea cu totul inedita. Acest lucru se datora, fara nici o indoiala, celui care a condus centrul de la infiintarea lui si pana la “dizolvarea” lui. Dotat cu un spirit de “leader” incontestabil, neobisnuit pentru acele timpuri, cu o diplomatie demna de un conducator de exceptie, cu un tact iesit din comun in relatia cu subalternii, Vasile Peteanu stia cum sa stimuleze capacititatile creatoare ale “team”-urilor formate dupa criterii cu grije alese, fara a exercita presiuni, fara a le supune stressului de supraveghere permanenta, sau chemarii “la ordine” in caz de aparente abateri de la regulile general acceptate din institutie.

Intalnindu-l pe Vasile Peteanu, peste multi ani in America, la un pahar de vorba, pe terasa casei mele din Arizona, am tinut sa-i marturisesc admiratia mea pentru felul, in opinia mea – cert neortodox, in care a condus Centrul de Calcul din Cluj si mai ales pentru felul in care a inteles sa protejeze pe cei din subordine de anumite neplaceri care, cu siguranta, ajungeau pe cai colaterale la urechile mai marilor zilei. Asemeni oricarei institutii de stat, Centrul de Calcul avea un cadru desemnat care era urechea si ochiul securitatii, atent la tot ce se intampla. Si se intamplau zilnic lucruri care in alte institutii ar fi declansat “represalii’ serioase. De la bancuri cu iz politic, pe seama sistemului sau a familiei prezidentiale, pana la nemultumirile exprimate cu privire la lipsurile cotidiene sau nivelul de trai in general, toate erau relativ comune pentru anturajul centrului.

Vis-à-vis de centrul de calcul fiinta o mica “Alimentara”, de unde angajatii se aprovizionau cu cele trebuincioase traiului zilnic.  Faptul ca se “baga” ulei, unt, zahar sau alte produse de hrana rationalizate era anuntat de catre primul care constata acest lucru si imediat se constituia coada respectiva in care angajatii centrului reprezentau imensa majoritate. Directorul se facea ca nu vede ca in timpul serviciului subalternii sai stateau la coada. Stia ca timpul respectiv urma sa fie recuperat, iar performantele obtinute pe plan profesional justificau o atitudine laxa fata de nevoile angajatilor.

O situaiie demna de analele centrului, care se petrecea nu rareori, era legata de existenta in biroul unde lucra Alin Popluca a volumului memorabil “Omagiu”, care fusese facut cadou (in mod ostentativ) cu prilejul aniversarii unei zile de nastere. Cartea imensa fusese asezata la vedere in biblioteca aflata pe peretele despartitor fata de biroul directorului adjunct, Dl. Balint. Tot in aceiasi incapere exista si o radiera giganta, care avea un rol decorativ. Cand vreun membru al “colectivului” avea vreo nemultumire, mai ales dintre cele legate de inexistenta vreunui produs  alimentar, modalitatea de a-si varsa naduful era sa arunce cu putere radiera in “Omagiu”.  Acesta suferea destul de des asemenea maltratari fizice, iar izbitura creia un zgomot de bufnitura zgomotoasa care se auzea si pe culoar, nu rareori insotit de vreo injuratura. Uneori putea fi auzita si observatia “mai incet mai, ca-l trezesti  pe Dl. Balint!”.

Pusi mereu pe sotii, membrii grupui condus de Muslea recurgeau adesea la farse, mai ales la adresa celor care se stia ca sunt susceptibili de a inghiti “galustile”. Eram la curent cu multe din ele, pentru ca Liviu, ori de cate ori ne intalneam (acest lucru se intampla in mod curent), imi povestea cu lux de amanunte astfel de momente si ma prapadeam de ras ascultandu-l. Farsele erau stimulate si de faptul ca multe dintre sarbatoririle zilelor de nastere se faceau in incinta centrului. Stimulate de lazile cu bere care erau puse la bataie, mintile lucrau intens la punerea la cale a momentelor hazlii.

Intre relatarile hazlii ale lui Alin mi-amintesc cum in peretele dinspre biroul D-lui Balint, nastrusnicii au facut o gaura, prin care introducea muste prinse cu grije ca sa mai poata zbura. Demersul nu era generat de un motiv aparte, pentru ca Dl. Balint era un om foarte de treaba si inofensiv.

Acestea sunt doar putine din multele episoade de pomina care s-au intamplat aproape cu regularitate in istoria Centrului de Calcul din Cluj. De unele dintre ele directorul Peteanu nu a aflat decat ulterior. Nu toate ajungeau la urechile lui, dar la unele a asistat, pentru ca obisnuia sa faca vizite si sa stea de vorba cu subalternii, mai ales in colectivele unde stia ca se purtau discutii mai elevate. Birourile “veteranilor” erau, se pare, locuri preferate din acest punct de vedere. Sunt convins ca a fost luat “la intrebari” in legatura cu unele “iesiri” care au “transpirat” pana la etajele superioare, dar a gasit mereu explicatii plauzibile, astfel incat impricinatii sa nu aiba de suferit.

Sunt incredintat ca marea majoritate a celor care au functionat in Centru Teritorial de Calcul din Cluj, isi amintesc cu placere de perioada respectiva si de colegii cu care au lucrat si cu care au trait uneori momente memorabile.

Acad. Dr. Emil Onet

Phoenix, Arizona, USA