“Sincerităţile târzii sunt mai benefice decât minciunile perpetuate”. Am încercat să-mi amintesc unde, în ce carte, am întâlnit acest aforism, cine oare l-a scris sau poate l-a spus?N-am aflat nici un răspuns la întrebarea mea firească şi dacă nu voi fi acuzat, în “viitor”(?) de plagiat, mi-l însuşesc şi-l declar “original”.
Aveam 17 ani şi până atunci “destinul” meu se îndrepta spre o meserie onorabilă, de inginer hortiviticol. Tatăl meu, tot inginer dar electromecanic la IREC, mi-a interzis să “dau” la Politehnica. Horticultura, pentru el, mi-ar fi asigurat în viitor o “viaţă liniştită”, nu ca a lui, cu palpitaţii la fiecare tremurătură sau “clipire” a becurilor, cum se întâmpla frecvent după război.Mintea-mi era “crudă”, recunoşteam timid că am oareşce “talent” la mate şi atunci de ce să nu “dau” admitere la “ultima” facultate din Cluj? “Ultima” la care ar da politehniştii, inginerii! Mai puţin zis şi mai mult făcut, în toamna anului 1960 eram student la Mate.
Media din facultate m-a clasat pe locul 35 dintre cei peste 700 absolvenţi de mate ai anului 1965 şi astfel am reuşit să devin coleg cu Bosu’ la Institutul de Calcul Cluj. Întâlnirea noastră a fost mai mult decât benefică pentru “viitorul” meu, o nouă “bornă” în viaţa mea, destinul(?) meu. La Institut m-am simţit ca în Rai, sau ca pe o “insuliţă” de normalitate. Numai oameni buni, “îngeri” matematicieni şi ingineri (atât de isteţi, scuze, că-i credeam absolvenţi de Mate) adunaţi acolo de Acad. Tiberiu Popoviciu şi a sa “sfântă” Maria Magdalena, Elena Popoviciu. Acolo am “uitat” toată matematica învăţată la facultate şi am început să “înnot” într-o nouă apă, o “supă matematică” plină de “plancton verde”, adică având culoarea/direcţia viitorului : metode numerice, optimizare, ordonanţare, grafe, …, Dacicc 1 şi mai târziu Dacicc 200 (Azzola, Emil Munteanu, Teodor Rus, Liviu Negrescu, Mircea Bocu, etc). Amintindu-l şi pe “Burşi”, admirabilul inginer-matematician L. Nėmeti, constat acum “stupefiat” că la Institut, pe parcursul celor 10 ani trăiţi acolo, “raportul” matematicieni/ingineri (M/I) era în jur de 1. Atunci n-am perceput “valoarea” acestui raport, îl “simţeam” aproape de +∞, adică “trăiam bine“, în “mediul” meu. Mai mult, la Institut au fost “paraşutaţi” treptat de “destinul” zis repartiţie alţi convivi ce vor fi mai târziu „teleportaţi” împreună cu mine pe adevărata Insulă de normalitate (CTCE): Ştefan “Fănică” Ţigan, Ucu şi Vivi Toader, Ioan Oprea.
Cred că merită să vorbesc acum şi despre “dotarea cu calculatoare” a Institutului. Scula Dacicc 1 era un “instrument minunat” atât timp cât nu-i “depăşeai” memoria disc, sub 2000 locaţii pentru coeficienţi. Atunci şi acolo am învăţat de la Teo Rus ce înseamnă să fi “sgârcit” cu “memoria” în proiectarea algoritmilor. Această “directivă” mi-am însuşit-o exemplar şi, pentru mai târziu, mi-a devenit un far călăuzitor, un principiu: “simplitatea şi esenţializarea calculelor”. Apoi, mai aveam probleme cu “temperatura ambientală” din “sala calculatorului”, Biblioteca Institutului. Ce minunate(!) nopţi de ianuarie, “cu ferestre deschise”, am petrecut cu Teo calculându-i d-lui Prof. inginer Andrei Ripeanu vibraţiile arborelui de turbină pentru Porţile de Fier I, pe intervalul de timp, de la 0 la +∞.
Când execuţia unor algoritmi consacraţi în ordonanţare devenea prohibitivă pentru memoria “computerului” Dacicc 1 apelam, Bosu’, Fănică şi eu, cu nonşalanţa “sinucigaşilor”, la mijloace “auxiliare” din epoca “socialismului biruitor“: ace cu gămălie drept noduri, sfori (nu frâghii!) de legătură între “noduri”, cretă pentru o tăbliţă pe care făceam “descompuneri” ale problemelor, etc. Aşa am rezolvat aproximativ (euristic!) probleme ce ar purta acum nume desuete: “Turnusul locomotivelor electrice între Braşov şi Predeal” sau “Programarea trimestrială a reactoarelor la Terapia”. Istorie hazlie acum, instruire serioasă atunci.
Doamne, ce bine mi-a prins acea “plajă” de “libertate”, în gândire şi acumulări profesionale serioase, pe insuliţa Institut, pentru viitoarea mea adevărată profesiune!
Dar, după “prea mult soare” se ridică norii, vin furtunile cu “tornade”! D-na Ceauşescu, aşa cum am auzit, a vizitat “inopinant”, prin aprilie 1975, un alt Rai, cel de la Institutul de matematică al Academiei Bucureşti, unde fiica sa, Zoia, se “zbenguia” alături de “crema” matematicii teoretice din România. Evident, nu i-a plăcut “atmosfera” rarefiată de constrângeri doctrinare comuniste şi a desfiinţat Institutul de matematică Bucureşti, în acelaşi timp cu “ramura” lui provincială, Institutul de calcul Cluj.
Brusc, un sfert din “vechimea mea în muncă” a fost încheiată pe o pagină din utila, mai târziu, Carte de muncă şi în preajma “Sărbătorii oamenilor muncii”, 1 Mai, am ajuns “şomer”. Pun ghilimele la ultimul cuvânt căci pe atunci nu-i cunoşteam sensul! La fel ca mulţi alţii, după “revoluţia” din ’89, m-am “deşteptat” şi eu. Acum, eu “interpretez” măsurile partidului de desfiinţare a matematicii “subversive” din România acelor vremi ca un “util experiment” pentru “volatilizarea” Meditaţiei transcedentale de mai târziu. Pe ce “mă bazez”? Simplu, pe unica măsură, standardizată: trimiterea “minţilor liberale” în fabrici şi uzine, rar la muzee din provincie.
De atunci, din mai 1975, începe serioasa mea “meditaţie” asupra dilemei: inginerie sau matematică, dilemă “poate echivalentă” (?), pentru mine, cu cea mult mai importantă, a omenirii: “oul sau găina?”
Şi acum, cei 10 ani de “boierie”/”boemă” matematică de atunci, mă fac să recunosc(!): pentru mine viaţa din “afara unui petec de hârtie şi a unui pix sau creion bine ascuţit” mi se pare extrem de grea! Tot timpul mă mir (!?), cum pot trăi “ceilalţi oameni“ acolo …?
Ca să-mi găsesc şi eu, un nimeni după pieirea Institutului, un loc “în societate”, Partidul comuniştilor în marea-i grijă pentru cadre m-a “repartizat” la uzina Unirea. M-am bucurat, ca student mi-am făcut acolo “practica”, evident fizică, la turnătorie (pe bune!). Cunoşteam mulţi angajaţi/ingineri de acolo dar n-am avut, până atunci, nici o “ciocnire” cu d-l director Giurgea. Nu ştiam că dânsul avea o părere fermă: inutilitatea matematicii în “procesul de producţie”.
“N-am nevoie de matematicieni ca să mă încurce!“, mi-a declarat “slăbănogul” inginer cu funcţie mare, mie, cel “destinat” de Partid, ca să-l ajute. Ca muncitor-matematician am fost foarte bun dar ca matematician-muncitor riscam să devin o calamitate!
După 1 Mai 1975, Partidul, fără să recunoască, a “înmuiat” repartizările şi “păcătoşilor” matematicieni ai Institutului li s-a permis să-şi caute “locuri de muncă” la un nivel “mai înalt”. Bosu’, plecat de ani de la Institut, dar între timp ajuns director al CTCE a crezut tot timpul, fie binecuvântat!, în matematică, meseria lui, sau, poate, s-a gândit “subtil” să mărească valoarea “raportului” M/I pentru binele, în viitor, al Centrului. N-am discutat cu el până acum, la vremea destăinuirilor, despre “parşiva” dar extraordinara lui initiativa/intuitie.
. . . Clipa cea mare, evenimentul anului 1975 în destinul meu, borna ce-mi marcheză sfârşitul primului sfert din profesiune dar şi începutu celorlalte sferturi, convertirea mea de la “teorie la practică”, nu mai ştiu pe cine/ce să citez, pe Lenin sau “idealurile socialismului victorios” a venit, dacă nu greşesc într-o zi de joi.
Descrirea “excursiei”, de prim contact cu CTCE îmi aparţine deşi am făcut-o împreună cu “grupul celor 6”, mai era şi Marcela cu noi. M-am a-propiat timid de “Uzina-C.T.C.E.” şi-am pătruns uşor într-o mare încăpere, Holul uzinei. La prima “vedere” l-am asemănat imediat cu un Coffee Room de universitate americană, dar mult mai mare şi peste măsură de zgomotos. “Muncitorii” urcau şi coborau continuu pe “scara interioară” sau cu liftul. Era mare vânzolire în spaţiu dar şi un miros de mâncare promiţător, cu siguranţa un „proces de producţie” de alt tip decât cel de la Unirea, o biată făbricuţă emanând pe holuri doar izuri de sudoare şi ulei ars. Stând şi văzând, nu gândind, am putut decela uşor două curente (doi curenţi?) bine definite(ţi) ale/ai mişcării browniene, “mai superior” (scuze) organizate decât una haotică aşa cum am “învăţat” mai târziu, în Holul uzinei, mai precis, două mişcări direcţionate spre două “secţii de producţie“, cum am înţeles mai târziu, Exploatarea şi Bufetul. În mijlocul Holului am detectat imediat un personaj miraculos ce dezlocuia cu trupul său un imens volum de aer dar care şi încerca să facă, ajutat de mâini, adică înotând prin văzduh, ceva “ordine în haos”. Mi-am zis în barbă, trebuie să fie un inginer de circulaţie(!?) prin Uzină. Prea bine dirija el “fluxurile de muncitori”, unii cu cutii în braţe, alţii cu “cearceafuri albe de hârtie” sub braţ şi apoi localiza precis, pe grupuri, Armătura, Sanex, Napolact, etc zonele pentru verificarea de către beneficiarii uzinei a calităţii „albirii” (scuze pentru metaforă) hârtiei, a cearceafurilor cu „date”. Ionică Sălajan, prietenul meu, dacă citeşti cândva aceste rânduri, te rog să mă ierţi, dar aşa a rămas în mintea mea „imaginea” ta de atunci. Pe parcursul anilor, „balonul” a căpătat densitate şi ai redevenit, ceea ce ai fost mereu: şoferul credincios şi body-guardul Bosului. Dar Ionică, în maşina ta, ai fost pentru mine, tot timpul un inginer.
Dezmeticit, “lămurit” sau „scăpat” de circulaţia pe orizontală din Hol am urcat cu liftul „treptele” spre Împărăţie ajungând la Etajul 2. Imediat pe dreapta, trecând o uşă glassvand, ne-a întâmpinat cu multă deferenţă (deh, eram anunţaţi drept o „delegaţie” a Institutului!) o „acvilă neagră de munte”, ce purta, cum am aflat mai târziu, un nume predestinat, Condor.
Înainte de a păşi în Biroul Bosului mă simt obligat să-i fac d-nei Condor un compliment. Deşi unii zic nu, eu zic da: “istoria se repetă”. Am simţit-o pe d-na Condor tot ca pe un “scut” al Bosului, ca pe “un” bodyguard feminin, asemănătoare celei a fostului pr. m. Năstase.
În biroul său, acum socotesc, destul de modest, ne-a întâmpinat Boss-ul. Folosesc doi de “ss” pentru prima oară cred. Nu vreau să-i pun de la început prea multe stele pe umerii costumului său civil. Pe Fănică şi pe mine, inclusiv consoarta mea, ne cunoştea de pe “uliţa” Republicii, cu câteva zeci de numere mai jos, pe aceeaşi parte a străzii. Ucu, Vivi şi Nelu erau noile achiziţii în “blind” ale Centrului.
Aşa cum se desfăşoară orice “peţit” mormonic onorabil, Bosul, pardon Centrul, viitorul beneficiar al “farmecelor” noastre de “bărbaţi”, deveniţi în 5 zile “mirese” şi-a prezentat “gospodăria”, adică, dacă vreau să fiu rău, “lagărul”, cu toate “atelierele” lui. Am “înghiţit” uşor “organigrama” şi pentru că n-a pomenit de existenţa vreunei “Săli cu duşuri” ca la Auschwitz. M-am bucurat, speram să prind un serviciu/loc uşor, la “bariere”, la poartă. Nici pomeneală, bosul ne-a hărăzit o altă soartă: „departamentul/colectivul Cercetare”, greu de numit “atelier” un grup minuscul, “pur ingineresc”: Pi, Dodo, Liviu Oneţ, Mişu Popovici şi … Piţi. Cu mintea mea de-acum, eu cred că l-am “înţeles” pe Bosu’ de atunci. A vrut, nostalgic, dar şi pe linia partidului, să “înjecteze” puţină “cercetare” în “venele” Centrului. Ca un “fost” cercetător, el a fost curios să afle ce se întâmplă cu un grup de 5 ingineri, dacă “injectezi” în el 5 matematicieni. Pur numeric, un raport M/I “egal cu zero” la acel moment, l-a adus la o valoare “normală”, adică 1. În final, după mine, un experiment riscant care s-a încheiat, totuşi cu rezultate, neaşteptat de bune.
Să revenim acum la “acel prezent”, la continuarea ceremonialului de peţire. Am înţeles, nu vom sta “la poartă” dar vom avea un şef! În „liniştea aşteptării” a apărut deodată, a „pătruns” de fapt „prin” uşa dinspre secretariat o mătăhală, un „ciclop bărbos” ce-l întrecea în volum pe „jandarmul” din hol. „Arătarea”, cu sigurantă „consuma” mai mult văzduh şi pentru a-şi ajuta, din mâini, bretelele-i imense, destinate să-i susţină pe picioare un sac crăcănat, cu greu putând fi numit pantalon. Încet, încet am înţeles, „fantoma” avea un nume, inginerul Pi. Ptiu, alt inginer, ăsta şi cu corniţe, pardon, “barbă”. După “atingerile” uşoare de “palme“, oficiale, cu siguranţă “emoţia colectivă” şi reciprocă, biunivocă s-a stins. Dar “Gorila” a vrut să-şi joace “rolul” până la capăt. Ne-a comunicat sec repartizarea pe “celule”, în 109 “bătrânii”, eu şi Fănică, în 108, “familia”, Ucu şi Vivi, în 103, Nelu cu fostul lui coleg de liceu, Piţi.
Pi, doar “episcop” pe atunci al Centrului, nu ne-a slăbit deloc din strânsoarea-i orgolios-inginerească şi ne-a anunţat sec: “de mâine începeţi programul de “reeducare” cu FORTRAN-ul. Instructorul vă va fi Kapo-ul Dodo.
Ne-am retras “liniştiţi” spre casele noastre, după prima zi de “producţie” la Uzină. Eu, personal, n-am avut linişte, mă gândeam foarte serios: pot să-i acord lui Pi, viitorul meu şef, “prezumţia de nevinovăţie” în exercitarea profesiei de inginer? Bine că atunci nu am ajuns la nici o concluzie “definitivă”, Pi, îmbătrânind frumos, şi-a dat jos, treptat, “pantalonii” şi a “recunoscut”: a trăit ani buni pe spinarea locotenentului său politic şi professional, apoi “cuscru mare”, Dodo, spre fericirea tuturor! Aplauze!
A doua zi, la etajul 4 am avut onoarea să facem cunoştiintă cu locotenentul Dodo, tot inginer şi el, dar mult mai “fin” decât şeful, de acum “comun tuturor”. Dodo folosea pentru “băgarea” în capul “bandiţilor” a “cunoştiinţelor” de “limba” FORTRAN, ceva foarte apropiat de limba rusă deprinsă de noi din pruncime, doar “şurubelniţa” (“electrotehnică” fină). Ca s-o facă şi el pe “duru”, Dodo ne “ameninţa” zilnic cu “examenul final” (oare un fel de “soluţie” finală?) la care va asista şi “doctorul Mengele”, pardon inginerul mecanic Muşlea cel antrenat să folosească mai mult ciocanul decât o sârmă aplatizată la un capăt.
Stimaţi cititori, sper ca-ţi înţeles metaforele hiperbolizate de mai sus. Toate le-am folosit doar pentru “destinderea atmosferei”. CTCE Cluj n-a fost un lagăr ci, din contra, O insulă de normalitate!
Voi continua naraţiunea mea pe acelaşi palier al Centrului. Cu timpul am înţeles “lucruri” noi: existenţa în “celule” distincte, a altor specimene umane demne de o tratare specilală. Pe stânga, imediat de la ieşirea din lift, se afla “centrul de control” condus de d-na Pop, cea care-ţi scria în Cartea de muncă evoluţia profesională şi care, în plus, transmitea în Morse, “aceleaşi” date, dar îmbrăcate în bârfe spre o destinaţie “necunoscută”.
Va urma…